O dată cu ridicarea ceții, vezi cum soarele redă viața în fiecare părticică din pământul ăsta sfant, loc în care doar apa și vântul mai însuflețesc locurile.
De aici și păsările au plecat, nerisipindu-și astfel cântul pentru urechile surde ale pădurii, cânt, probabil insuficient de puternic să acopere strigătul îndurerast al văii.
Un loc care își scrie și rescrie povestea în fiecare minut, crestetul dealurilor de o parte și de alta, frunzișul, iarba mai verde și mai crudă și apa.... Vocabularul meu e sărac pentru a descrie ce îmi văd ochii, iar pentru ce îmi vede sufletul nu cred că există cuvinte.
Aici, anotimurile, își urmează cursul fără să te preseze. În acest loc, timpul nu mai există, orele nu se scurg nici din ceas nici pe chipuri.
Aici, nu e acasa, dar a fost acasă pentru bunicii mei, acum locul este lipsit de spirit iar amintirea bunicilor mai e acum luminată doar de câte o lumânare aprinsă ocazional, la mormânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu